Înainte de copii, obișnuiam să mergem, măcar o dată pe lună, la un eveniment cultural.
O evadare necesară. Un moment al nostru, de liniște și inspirație.

Prima dată când am văzut-o pe doamna Maia Morgenstern jucând pe scenă a fost în Leul deșertului, alături de maestrul Radu Beligan.
O cunoșteam din alte apariții, dar teatrul are altă intensitate.
Iar prezența dânsei a acoperit scena, sala și parcă și aerul dintre spectatori.

Întorși acasă, am povestit ore întregi.
Pe atunci, bijuteriile erau doar un hobby, o joacă de seară după serviciu.
Dar ne-am trezit imaginându-ne — cu îndrăzneala aceea frumoasă a începuturilor — cum ar fi să o vedem pe Maia Morgenstern purtând un colier făcut de noi.

Am râs atunci. A părut un vis prea mare.
Și totuși, undeva, a rămas acolo — în sertarul acela cu dorințe bune, care nu se sting niciodată.

Au trecut zece ani.

Într-o zi, am văzut o reclamă filmată cu doamna Maia Morgenstern în studioul Caseta Studio, cu care avuseserăm o colaborare foarte frumoasă în trecut.
Am zâmbit — părea o lume atât de aproape și totuși imposibil de atins.

Am îndrăznit să-l sunăm pe Marius, omul din spatele camerelor, și l-am întrebat, timid, dacă ne poate ajuta să luăm legătura cu agenția care o impresariază pe doamna Maia Morgenstern.

Peste câteva zile, Marius ne-a sunat înapoi.
Simplu, firesc, ca și cum ar fi spus ceva obișnuit:
„Am vorbit. Uite, vă las numărul dânsei.”

A urmat o tăcere.
Apoi un nod în stomac.
Și o săptămână întreagă în care doar ne-am uitat la telefon.

Ce să spui când suni pe Maia Morgenstern?
Cum să începi o conversație cu un om pe care îl admiri aproape intangibil — urcat pe un piedestal al puterii, feminității și căldurii?
Un om al cuvintelor scrise, al trăirii profunde, pe care îl citești, îl asculți și de fiecare dată ai impresia că mai afli ceva despre tine.

Am scris bilețele cu idei, le-am pierdut, le-am rescris.
Am făcut scenarii, am râs, am tăcut.
Niciunul nu părea destul de bun.

Până într-o dimineață.
Am coborât în curtea atelierului, am inspirat adânc, am pus mâna pe telefon și am sunat.
Și a răspuns.
Cu vocea aceea caldă, inconfundabilă, și un simplu:
„Draga mea...”

Atât a fost nevoie.
Un „draga mea” care a topit toate emoțiile, toată teama, toate scenariile.
Un „draga mea” care unge suflete, spus așa cum doar ea știe.

De acolo a început povestea.
Colaborarea.
Și clipurile noastre cu Maia Morgenstern — în care acest „draga mea” a rămas firesc, autentic, plin de lumină.

Pentru noi, întâlnirea cu doamna Maia Morgenstern a fost mai mult decât o colaborare.
A fost un cerc care s-a închis frumos.
De la un vis spus într-o seară după teatru, la o voce reală la telefon.
De la admirație, la recunoștință.
De la emoție, la inspirație.

Și poate, de fapt, asta înseamnă Evana:
povești care se întorc, oameni care inspiră, vise care se împlinesc atunci când lucrezi cu sufletul.

Despre ziua filmării și emoția de a o vedea purtând bijuteriile Evana,
vă povestim în curând, tot în Jurnalul Evana.